Interviu cu Mircea Nicolae despre cum se poate face arta contemporana chiar si in Romania

1. Mircea Nicolae e un nume aparut odata cu Galeria 29, daca imi aduc bine aminte, o galerie de apartament cu un circuit destul de restrans. Povesteste-ne putin despre debutul acestei galerii, despre program, premise, concept si scop.

Prima expozitie din galeria mea de apartament (http://mircea-nicolae.blogspot.com/2009/08/galerie-de-apartament-93.html) a avut loc in august 2008. E intr-adevar posibil ca din punctul de vedere al publicului larg, numele de Mircea Nicolae sa fi aparut doar in acel moment. Totusi, eu incepusem sa fac lucruri cu un an inainte, in mai 2007.

Motivatia a fost simpla - aveam nevoie de un spatiu de expozitie. Imi placea sa ies si sa fac lucruri pe strada, insa eram curios cum functioneaza ideile si obiectele intr-o galerie - spatiu pe care il percepeam prin contrast a fi extrem de artificial. In al doilea rand, ma interesa sa vad daca se poate sa modific obisnuita 'atmosfera de vernisaj', pe care, din cauza unei predispozitii personale, o percepeam a fi extrem de falsa ca interactiune interumana. Ma deranja la fel de mult si faptul ca oamenii se aduna fie in jurul piscoturilor, fie in jurul celor care sunt importanti pe plan local si se inchid unii in fata altora, generand tot felul de comportamente care ii exclud net pe cei mai putin cunoscuti, pe cei perceputi ca mai putin importanti, distrugand astfel vocatia eminamente democratica si educativa a oricarui spatiu de expunere.

In contextul asta, eu am propus urmatoarele:

1. curatorul si artistul sunt prezenti la deschiderea expozitiei. curatorul prezinta in amanunt expozitia, poate pe durata unei jumatati de ora, atat la nivel de obiect, cat si de idee si interpretare, pentru a crea posibilitatea unui dialog informat despre lucrari.

2. toate obiectele din expozitie se dau pe gratis celor care vin la vernisaj, printr-o tombola

3. vernisajul, dar si expozitia sunt transformate intr-un performance, care dureaza maxim trei ore. in masura in care nu mai exista expozitie dupa vernisajul in timpul caruia se dau toate exponatele, evenimentul e un lucru care se consuma pana la capat de catre cei prezenti.

Asa aveam eu impresia ca oamenii se vor apropia de lucrari pana a le atinge si a le poseda, ca vor fi bucurosi in modul cel mai direct ca se afla in prezenta unor lucrari de arta contemporana, dar si ca astfel vor putea intelege mult mai bine despre ce e vorba, chiar daca nu au un fundal de cunostinte teoretice si istorice legate de mediul artei contemporane.

In timp s-a creat un fel de mister si o conceptie usor distorsionata asupra galeriei, legata de 'circuitul restrans' al invitatilor. Cert este ca de fiecare data cand am pus anuntul pe feeder.ro, care e o pagina de internet extrem de frecventata, am pus la dispozitia celor interesati 10 invitatii. doritorii trebuiau sa imi scrie un mail sa le dau adresa la care stau, pentru ca nu voiam sa transform sufrageria casei in care locuiesc cu mama si cu sora mea intr-un loc public, cu acces liber. In sufragerie intra maxim 20-30 de oameni.

Si rareori s-a intamplat sa primesc mai mult de 6-7 solicitari pentru cele 10 invitatii puse la bataie. Noroc ca de multe ori cei care voiau sa vina aduceau si prieteni. In acelasi timp, pe masura ce am continuat sa fac expozitii, cei care aflasera unde stau veneau fara sa mai ceara detalii, lucru care de altfel, ma bucura.

Scopul galeriei mele de apartament a fost sa devina in timp un exemplu de practica do it yourself. Voiam atunci sa transmit mesajul ca e simplu sa faci o galerie daca vrei asta si ca nu e nevoie de prea multe resurse. Acum, dupa ce proiectul s-a incheiat, pot spune ca in anul 2008/2009 cat a functionat galeria, am facut numai asta - adica m-am intalnit cu artisti, am asteptat sa isi produca lucarile, le-am scris texte cand a fost nevoie, am jucat rolul de curator, am construit si demontat display-uri etc. In concluzie, a fost ceva de lucru si am si investit toti banii pe care ii aveam atunci.

In prezent, concluzia mea ar fi ca nu e atat de usor, dar nici pe departe imposibil, daca esti dispus sa iti asumi proiectul si sa il duci pana la capat. In acea perioada m-a bucurat foarte mult si de faptul ca mai existau alte doua spatii independente - Lorgean Theatre al lui Jean-Lorin Sterian si Paradis Garaj al lui Claudiu Cobilanschi.

Expozitiile de la Galeria 29

9 august 2008 - mircea nicolae - zece case demolate
12 septembrie 2008 - elena ciobanu - cicatrici / cctv
11 octombrie 2008 - lidia neagu - 1997/2008
1 noiembrie 2008 - razvan botis - zahar / pamant / parizer (curator: stefan tiron)
6 decembrie 2008 - michele bressan - filme gasite
20 februarie 2009 - misionarul no limits - kagule (curator: un student la teologie)
6 martie 2009 - tudor ene - tabla si vopsea
20 martie 2009 - alina samoschi - pufarine
27 martie 2009 - claudia cristea / sinziana marin / mircea nicolae - ultima expozitie
12 iunie 2009 - lea rasovszky - desene pe tapet

2. Ai beneficiat de o rezidenta la ICR Venetia in 2009, pe tot parcursul Bienalei, unde ai curatoriat o multime de expozitii intr-un timp foarte scurt. Cum ai plecat la drum si cum te-ai intors? Cu ce te-a "imbogatit" experienta aceasta?

La Venetia am mers cu aproape tot ce aveam acasa, de la lucrarile mele si ale altora, pana la obiecte de uz personal pe care nu credeam ca am sa le transport pana intr-o tara straina si inapoi (de exemplu televizorul si imprimanta, amandoua destul de voluminoase). Ca sa fie mai usor de inteles, m-am dus acolo cu o duba pe jumatate plina cu lucruri. Si cu ceva asteptari, as fi vrut sa mi se intample niste lucruri bune, cum ar fi niste intalniri semnificative, de exemplu.

Atunci cand mi-am inceput proiectul cu cele o suta de interventii, mi-am asumat in mod constient o pozitie independenta fata de institutiile de arta contemporana din Bucuresti. Nu ma asteptam sa primesc ajutor de la Ministerul Culturii, de la MNAC sau de la alte organisme de promovare a culturii romanesti. In plus, in mediul artistic in care activam circulau tot felul de aprecieri si scenarii negative cu privire la interactiunea cu institutiile. De multe ori am preferat sa nu cred in asemenea interpretari.

Rezidenta la ICR Venetia m-a facut insa sa am exact acel tip de experienta negativa, pe care ti-ai dori sa nu o fi avut niciodata nici tu, nici altii. Am mers acolo cu un proiect interesant, din punctul meu de vedere, care urmarea promovarea lucrarilor a 33 de artisti tineri intr-un context international. Pe parcurs mi-am dat seama ca ICR Venetia e perfect izolat de mediul de arta contemporana, atat in ceea ce priveste specialistii, cat si publicul larg. Nu exista o relatie cu organizatia care produce bienala, nu exista nici un fel de promovare a evenimentelor pe care le face Institutul Roman. Decat in tara, ceea ce e absolut inutil. Cei care lucreaza acolo se asteapta sa aiba public si vizibilitate doar pentru ca sunt in acel loc, plasati pe o strada circulata. Dar intr-un an de bienala orasul e sufocat de publicitate legata de arta contemporana, care functioneaza dupa legile concurentei. Cine plateste banii pentru bannere, mesh-uri etc, castiga public. Ceilalti nu exista.

Sau exista doar daca fac eforturi in acest sens, daca isi pun imaginatia la contributie, daca incearca ceva.

In plus, vizitele specialistilor straini la Institut sunt absolut aleatoare, prada mai degraba hazardului unui traseu de turist, decat fructul unei informari in prealabil. Concluzia - desi esti in mijlocul orasului, cu o serie de expozitii interesante, te poti trezi in situatia incomoda de a nu a avea aproape deloc public, mai ales in conditiile in care conducerea institutiei e complet indiferenta la orice incercare de a atrage mai multi vizitatori.

Si la nivel personal sederea timp de sase luni in orasul din Laguna a fost destul de deranjanta, presarata cu probleme de sanatate, descurajare si o senzatie de a fi cu totul in plus. Eram plasat intr-un context uman in care gazda - ICR, era mai degraba neplacut impresionata de faptul ca eram acolo, decat bucuroasa sa ajute un artist tanar cu idei poate prea naive apropo de niste schimbari necesare, dar nedorite, in felul de a lucra cu arta contemporana si cu cei care o promoveaza.

Pe langa partea negativa, asupra careia nu vreau sa mai insist pentru ca am dezbatut-o pe larg intr-un raport scris si intr-un performance (http://mircea-nicolae.blogspot.com/2010/04/dezmintirea-1-apr-2010.html), au fost si lucruri bune in toate astea. Am reusit sa fac 14 expozitii de o saptamana cu 33 de artisti tineri romani si am invatat foarte multe lucruri despre cum se aranjeaza un spatiu de expunere, experienta care s-a adaugat la ceea ce stiam deja de acasa. In plus, am avut si niste lecturi interesante.

La inceputul lui 2010 am fost contactat de revista NYArts, care urmeaza sa prezinte o parte din artistii din proiectul Young Romanian Art in paginile numarului din vara aceasta al revistei.

Cam atat despre Venetia.

3. Tot tu esti finalist in competitia pentru premiul Future Generation Artprize, oferit de Fundatia lui Victor Pinchuk din Ucraina. Cum te simti intr-o companie atat de selecta si datorita faptului ca au fost peste 6000 de candidaturi din toata lumea?

La inceputul anului 2010 am fost refuzat de o bienala locala, ma intorsesem de la Venetia dupa o experienta oarecum neplacuta si nu parea ca mediul institutional local e foarte interesat de ceea cee fac (propusesem o selectie din proiectul Young Romanian Art departamentului de curatoriat de la MNAC, propunere care nu a primit nici macar un refuz).

Incetul cu incetul mi-am dat seama ca daca vreau sa fac ceva depinde doar de mine si ca nu ma pot astepta, din nou, la sprijin din partea altor persoane sau institutii.

Totusi, unii oameni s-au apropiat de mine si mi-au oferit ajutor. Am aplicat la toate anunturile de rezidente si in general la tot ce mi se parea a fi interesant. Cu timpul perceptia mea s-a schimbat si odata cu nominalizarea respectiva am avut din nou confirmarea ca lucrurile pe care le fac se bucura de oarecare interes.

Faptul ca numele meu e asociat cu artisti ca Simon Fujiwara, Keren Cytter sau Nathalie Djurberg, care sunt, cu totii, educati la cele mai bune institutii de arta contemporana, au primit premii importante oferite de organizatii prestigioase (anul acesta Fujiwara a castigat premiul Cartier, oferit de Frieze Art Fair), au participat la Bienala de la Venetia unde au castigat premii, avand si niste cariere importante pe scena internationala, e o confirmare pozitiva a propriei mele productii artistice.

Fiind practic necunoscut in comparatie cu ceilalti, am fost selectat doar pe baza lucrarii cu care am aplicat.

4. Si, ca ultima informatie, te-am zarit intr-un proiect al ParadisGaraj - Servicii de evacuare. Cum stam cu gluma si seriozitatea? Unde ar trebui sa se incline balanta?

Multi dintre cei care fac parte din echipa de evacuare imi sunt prieteni. Uneori ne intalnim si punem la cale tot felul de lucruri. A avea umor cred ca e important in momentele respective si uneori ies si proiecte din asta.

In general, mi-am asumat o atitudine legata de un anume lirism, o predispozitie catre analiza unor probleme ale orasului Bucuresti, pe care le-am tratat cu oarecare seriozitate. A face pe cineva sa rada sau a reusi tu insuti sa razi e mare lucru. Uneori imi iese si mie si mi-as dori ca asta sa se intample mai des.

5. Ce locuri iti sunt dragi si ce locuri eviti in Bucuresti? Unde iti place sa fii vazut?

Cred ca ma simt cel mai bine in locurile parasite din oras. Ele sunt legate de nostalgia mea pentru locul in care am crescut, undeva langa orasul Curtea de Arges. Acolo sunt paduri si dealuri si un rau asezat intr-o vale, care desparte satul in doua parti: locurile salbatice si locul unde sunt casele. Bucurestiul din ultimii 60 de ani si-a distrus ambianta naturala, prezenta inca in orasul in care se locuia la casa, inconjurat de o curte cu vita de vie si a inlocuit-o cu o aglomerare de trotuare de beton si cladiri mai mult sau mai putin atragatoare. In plus, daca nu ai bani, e greu sa gasesti un loc in care sa poti sta linistit, fara sa fii deranjat fie de peisaj, sau de oameni.

De-aia imi plac locurile virane si fabricile in demolare.

Odata, vizitand un fort de pe centura Bucurestiului, am vazut un fazan zburand din padurea de tufisuri care margineau drumul. Alta data, mergand pe un camp de langa Chitila, am vazut un iepure fugind prin iarba, pe langa o locomotiva parasita pe niste linii dezafectate. Cred ca astea sunt lucrurile pe care le caut si de care ma bucur cel mai mult.

Nu prea cred ca imi place sa fiu vazut. Din cand in cand fac lucruri care implica un grad mare de exhibitionism, dar asta nu inseamna ca nu sunt in general o persoana destul de retrasa. Imi place mai mult linistea si propria intimitate, mai degraba decat situatiile publice, in care trebuie sa te prezinti si sa te re-prezinti in fata celorlalti. Cred ca in ultimii ani am ajuns sa evit multimea, de orice fel, desi va fi probabil nevoie sa devin, incetul cu incetul, mai sociabil, ca sa nu pierd cu totul abilitatile minime de relationare cu ceilalti.

6. Cine e omul din spatele lui Mircea Nicolae? Poti sa ne dai cateva detalii? Cum s-a apucat Mircea Nicolae de arta?

Am 30 de ani, locuiesc cu mama si cu sora mea intr-un apartament din cartierul Pantelimon, in Bucuresti. Sunt absolvent al Facultatii de Litere, cu o teza despre Casa Poporului. Am facut un master de Antropologia Spatiului la Institutul de Arhitectura Ion Mincu din Bucuresti, cu o teza despre laicizare si monumentele de for public din Bucuresti. M-am apucat si de un doctorat pe care n-am mai ajuns sa il termin, pentru ca subiectul - demolarile din Bucuresti in secolul XIX si XX - a devenit pe parcurs o parte din productia mea artistica, substituindu-se treptat interesului meu academic.

Sunt somer. Uneori castig bani din rezidente, sau predand cursuri.

M-am apucat sa fac lucruri pentru ca aveam nevoie sa ma vindec, in urma unei despartiri. Ceea ce am facut a avut mereu un aspect terapeutic, fie in mod direct, fie indirect, prin faptul ca imi oferea sansa de a avea o ocupatie constanta. Pe parcurs am folosit ceea ce stiam deja despre arta moderna si contemporana, lucruri pe care le-am aflat in modul cel mai firesc probabil, prin lecturi si prin vizite la muzeu.