Cronica de vineri prezinta: Picturi, filme, colaje, poze si calatorii, autostop in doi - in tandem Ana Dutia si Sevan Szekely

La sfarsit de an - licenta, respectiv master, absolventii de arte plastice se intrec in expozitii si proiecte. Noi am pus ochii pe un "duet" artistic puternic si complementar, cu certe sanse sa ajunga acolo unde isi doreste, duet format din Ana Dutia si Sevan Szekely. Ana a expus la Centrul National al Dansului, Sevan la galeria din subsolul cladirii Ordinului Arhitectilor din Romania.

In cele ce urmeaza, amandoi ne vor raspunde la curiozitati.

1. Sunteti doi artisti tineri, abia ati finalizat studiile - de licenta, respectiv master. Si fiecare a avut cate o expozitie legata de calatorii si relationarea cu tinuturi indepartate - la Ordinul Arhitectilor si la Centrul National al Dansului. Cat de importanta este pentru un artist libertatea de miscare la propriu, dincolo de accesul nelimitat la informatii prin intermediul Internetului si a altor mijloace?

Sevan Szekely: Cred ca miscarea e cel mai important lucru pentru un artist. Din punctul asta de vedere putem zice ca traim vremuri bune. Sa fii liber sa mergi oricand, oriunde. Miscarea te deschide, pe cand stand intr-un singur loc tinzi sa crezi ca totul se intinde intre limitele create de tine sau de mediul inconjurator. Incet-incet intervine plafonarea si negarea noului. E bine sa fii mereu “in priza”, sa ai o conexiune buna de Internet si zeci de bookmark-uri cu siteuri de arta, reviste de profil in 2-3 limbi, dar asta nu e de ajuns. Orice experienta cu ceva nou iti deschide si iti improspateaza modul de a gandi si de a analiza lucrurile.

Ana Dutia: Nu mi se mai pare ca traim vremurile artistului boem, inchis in atelierul lui, rupt de tot ce se intampla in jurul lui. In schimb mi se pare esential dialogul permanent cu realitatile sociale, culturale, politice si asa mai departe, din moment ce ele sunt mediul in care te formezi si in care iti gasesti pana la urma un loc. Iar faptul de a putea calatori si a putea respira un pic si alt aer, care nu e neaparat mai bun, e doar altul, te face sa te poti raporta la un univers mai larg. Si sa fii constient ca exista multe milioane de oameni pe planeta asta. Atat de multi, incat e un adevarat spectacol sa ii privesti pe toti, in toata diversitatea lor. Si sa te gandesti ce frumos trasata este viata fiecaruia si cat de putin poti vedea tu din ea. Cum strange fiecare atatea imagini, sunete, texturi, trairi si amintiri. Cel mai frumos material documentar.

2. Care sunt locurile unde ati mers cu burse? Cat poate sa sacrifice un om ca sa calatoreasca? Care sunt neajunsurile nomadismului auto-asumat?

S.S.: Eu am fost in Valencia, Spania. Cand am ajuns aveam doar bani de chirie pe doua luni si inca putin de cheltuiala. Stiam ca se va rezolva cumva si banii au inceput sa vina din tot felul de locuri. Multa lume leaga calatoritul de bani, se zice ca nu poti calatori fara multi bani. Nu e chiar asa, acum cativa ani am cunoscut un japonez care si-a vandut apartamentul si a batut trei continente ani la rand cu 3-4 euro pe zi. Acest “sacrificiu” e relativ. Mai mult de asta, tine de curaj si de gandirea optimista a fiecaruia. In cazul meu nu cred ca exista neajunsuri in acest nomadism auto-asumat. Mereu mi-a placut sa umblu, sa vad, sa cunosc, chiar daca de multe ori a trebuit sa ma multumesc cu o turta dulce cu salam sau cu ce ofereau pomii din jur ca cina in schimbul acestui lucru.

A.D.: Anul trecut am stat un semestru in Bologna, Italia. Am sacrificat mult. Am sacrificat Mexicul... :) De fapt Erasmusul a fost un plan B, in cazul in care nu iesea cu Centrul Burselor. Si nu a iesit. Din cauza gripei porcine. Si am primit Bologna. Nu mi-a parut rau deloc. Mai greu a fost cu picul de bani pe care l-am primit. Nu ma plang, puteam sa nu primesc nimic. Oricum, am invatat sa fac de mancare, in oras nu puteam manca, era prea scump. Dar iti asumi lipsa asta de capital, inainte sa pleci, stii ca va trebui sa faci foamea, sa nu mergi cu restul studentilor din vest in fiecare seara in oras sa te imbeti, nu ca nu te-ar tine stomacul, dar nu te tine buzunarul. Sa stai la jumate de ora de mers cu bicicleta de centru ca sa platesti mai putin la chirie. Dar iti zici ca merita toate astea, ca merita sa stai sa vezi niste expozitii dupa care tanjesti, sau sa vorbesti cu un artist vreo doua ore la un targ de arta. Si merita chiar si numai pentru simplul fapt de a trai sase luni intr-un oras minunat, de a invata o limba pe care ai invatat-o o ora pe saptamana in anul I. Si pana la urma mersul cu bicicleta e sanatos si cine nu isi doreste sa invete sa gateasca paste?

3. Vreau sa imi punctati diferentele dintre AICI si ACOLO. Cat de departe a fost acest ACOLO pentru voi?

S.S.: La inceput exista un AICI si un ACOLO. Cu timpul totul devine “ACASA”, desi socul cultural e destul de mare. ACOLO, la inceput, ai mult timp cu tine insuti. Nu te cunoaste nimeni si nu cunosti pe nimeni, aceasta liniste mie imi permite sa observ mult mai multe lucruri decat de obicei si e de asemenea o mare sursa de inspiratie. AICI e locul unde esti mereu binevenit, lumea vrea sa stie cum e ACOLO. Dupa un timp ACOLO devine AICI.

A.D.: Ma gandesc ca ACOLO si AICI sunt foarte personale si pentru fiecare reprezinta granitele fizice pana la urma. Pana acum am descoperit Europa si un mic pic din Asia si as tinde sa cred ca pentru mine mai exista un ACOLO. Si ma bucur ca este un ACOLO, nu ma sperie, ma face sa astept sa merg. Ma face sa vreau sa caut diferentele dintre noi si sa le accept. Si as crede ca pot numi AICI toate locurile alea care nu mai au secrete pentru mine. Cum scriu multi pe ziduri. Ana was here :).

4. Cum e sistemul de invatamant de la Universitatea de Arte din Bucuresti prin comparatie cu cel de la scolile unde ati mers ca bursieri? Ce ne lipseste?

S.S.: Nu sunt si nu vreau sa par un pro-occidental, dar comparativ cu Valencia, stam foarte prost. Au o facultate foarte bine pusa la punct, cu multe optiuni referitor la alegerea materiilor, spatii, dotari, profesori. Practic nu ai nicio scuza pentru a sta si a nu face nimic. Studentul se orienteaza si isi alege mediul in care vrea sa fie, lucrurile pe care vrea sa le faca. Ceea ce mi s-a parut ciudat e ca nu prea se organizeaza expozitii de sfarsit de semestru sau an. Pe urma am inteles de ce. Expozitiile se tin in mall-uri, in galerii si spatii neconventionale, unde ajung sa expuna cei mai buni studenti, concurenta este mare, in majoritatea cazutilor e pe baza de call for dossier. Si e mai bine asa. Prin munca esti ajutat si iti sunt deschise o gramada de porti, ACOLO a fi bun nu e o rusine. In Bucuresti din cate am vazut se poarta expozitia “la gramada”, dupa ideea de “las’ sa aiba si el/ea o lucrare pusa acolo, asa, de ochii lumii”. Cred ca nivelul scolii ar fi mult mai inalt daca de exemplu expozitiile de sfarsit s-ar organiza in spatii circulate de lume si ar expune doar cei mai buni, chiar daca asta ar insemna sa expuna un singur student pe generatie. Ceea ce ne lipseste e dorinta celor de sus de a creste odata cu institutia pentru care lucreaza, de a merge pana in panzele albe pentru a o promova. Ca studenti nu suntem inferiori, sunt multi studenti care sunt descurajati pentru ca nu vor sa faca ce li se spune si astfel renunta la proiectele lor (unele din ele ar sta bine la orice expozitie mare de arta contemporana). Cu relatiile internationale iarasi mi se pare ca stam foarte prost. La un moment dat am sunat-o pe doamna care se ocupa de treaba asta sa ii propun sa facem cumva un parteneriat intre UNA si “La Esmeralda” din Ciudad de Mexico si mi-a raspuns isteric ca pe ea nu o intereseaza ce se intampla la Pictura, ea isi ajuta doar studentii de la Foto-Video. Atata vreme cat exista asemenea oameni in mediul care ar trebui sa te formeze si sa te promoveze suntem, adica UNA e cam….hopeless.

A.D.: Asa cum stim cu totii, italienii nu sunt cu mult diferiti de noi si in Bologna am vazut ca nici scoala lor nu era mult diferita de a noastra. Aveam o oarecare teama cand am plecat de aici, legata de nivelul studentilor de acolo. Mi-am dat seama repede ca teama nu e motivata si ca de fapt motivatia e cea mai importanta. Le lipsea si lor cum ne lipseste si noua, chiar daca aveau mai multe spatii de lucru si sectii mai multe sau atelierele le dadeau ceva materiale. Asa ca lipsurile care m-au incurcat cel mai mult in Bucuresti au venit din neimplicarea studentilor si din apatia lor.

5. Aveti de gand sa colaborati pe termen lung de acum inainte sau fiecare e cu drumul sau?

S.S.: Suntem diferiti si lucram diferit si in medii diferite. Ma bucur mult in schimb ca stau langa un om cu idei atat de bune. E important sa porti dialoguri si sa stai cu oameni care lucreaza neincetat si se gandesc mereu la viitoare lucrari, pe care nu se tem sa ti le impartaseasca.

A.D.: Vreau sa cred ca lumea nu e atat de mare si doi oameni mici se pot intalni de mai multe ori in viata, chiar daca fiecare e cu drumul lui.

Ana Dutia (n. 1986, Brasov) a absolvit UNA Bucuresti la sectia de pictura in 2008 (licenta) si 2010 (master). In 2009 a beneficiat de o bursa Erasmus la Accademia di Belle Arti di Bologna. A avut doua expozitii personale pana acum: Worldwide (2010, CNDB) si In beci se face vin (2007, Atelier 35).

Sevan Szekely (n. 1988, Cluj-Napoca) a absolvit UNA Bucuresti la sectia de pictura in 2010 (licenta). In 2009 a beneficiat de o bursa Erasmus la Universidad Politecnica de Valencia, Spania. Al Aventon (2010, Ordinul Arhitectilor) a fost prima expozitie personala a lui Sevan.