INVIDIA
Re-construcţie (sau o posibilă transformare metodică, dar reversibilă, a artistei Irina Broboană într-un şofer de TIR de vârstă medie)
Spațiul de artă contemporană Atelier 030202 (str. Sfânta Vineri, nr.11, București) prezintă în perioada 28 octombrie – 17 noiembrie 2010 expoziția INVIDIA a artistei Irina Broboană (n. 1986), curatoriată de subsemnata. Irina Broboană este absolventă a secției de pictură a Universității Naționale de Arte București și are în portofoliu nenumărate participări locale și internaționale.
O poveste despre de-personificare și despre re-construcția experimentală a corpului uman se poate spune în multe și felurite moduri. La fel ca o melodie de amor sau o poezie cu influențe meteorologice. Deși subiectul pare imposibil de narat și trăit și, cu atât mai mult, de redat în imagini, avem de-a face, în cazul Irinei Broboană, cu un scenariu construit după cele mai previzibile și chirurgicale metode. Artista s-a oprit la un modul primar, aproape desuet de trans-sexualizare virtuală printr-un act masochist, fizic, de tăiere, strangulare, construcție, re-construcție și amenajare a unor fragmente anatomice. Vorbim aici despre corpul feminin, al său, studiat în cele mai amănunțite detalii și un phallus de lut. Obiectul împrumutat celuilalt gen nu are identitate, nu este furat, nu este rezultatul firesc al unei castrări propriu-zise, ci este construit, inventat, mimat. Ceea ce reușește să diferențieze net statement-ul său de unul asumat phallocrat și îl transformă într-o experiență ludică, aflată la limita de vest a umorului negru. Toată energia masochistă din imagini se îndreaptă mimetic asupra propriului corp, a propriei feminități. Dacă esențializăm, vom observa o transcendere către celălalt gen nu prin augumentarea masculinității, ci prin eliminarea brutală a feminității. Cu clești, sârme și alte unelte din arsenalul de tortură de pe ordinea de zi.
Întrebarea firească, a oricărui trecător pus în fața unui act atât de brutal, inimaginabil grotesc și deopotrivă șocant ar fi - De ce un corp atât de frumos să fie mutilat? De ce o fată tânără, cu ochii mari și blânzi să viseze la uciderea cu sânge rece a propriei persona ?
Bineînțeles că un răspuns singur și convingător nu există, însă o cauză profundă nu este deloc de neglijat.
Atunci când privitorul se află în faţa unor lucrări de artă cu subiecte „tari”, „incomode”, „agresive” etc., tinde fie să respingă imaginile, fie să le supună prejudecăţii, fie să le încadreze într-o categorie specială – „sub lupa obiectivităţii”, de unde pot fi mai uşor de controlat.
Prima concluzie pe care o putem extrage în grabă ar fi faptul că Irina Broboană nu a pus la cale o expoziție de pictură. Pentru că picturile ei au devenit sine qua non anti-picturi. De ce acest lucru? Pentru că există fotografiile mult prea explicite de dinaintea picturilor, pentru că există spectacolul mult prea atent regizat de dinaintea fotografiilor.
Irina Broboană propune o serie de imagini picturale ce sunt rezultatul unui traseu conceptual invers – de la un performance teatral, solitar, realizat în faţa oglinzii şi/sau a camerei la imaginea picturală statică. Liantul dintre evenimentul temporar, pasager, defăşurat în faţa oglinzii şi imaginile picturale ulterioare, post-evenimenţiale este reprezentat de seria de fotografii-document realizate în timpul „spectacolului”. În acest sens, picturile repetă aproape mimetic cadrele fotografice. Cea mai mare mirare este chiar faptul că pictura imită fotografia și că nu observăm nimic din ceea ce ar putea căuta, în mod firesc, o pictură. Adică subterfugii tehnice, virtuozități formale, tonuri nemaiîntâlnite, teme încuietoare. Nu, aici vorbim despre niște imagini deranjant de simple, necolorate, necosmetizate, necăutate. Și de un act frust și greu de digerat de a pune privitorii în situații delicate. Prin acest scenariu, se atacă cel puțin două tabuuri. Unul, cel al corpului nud privit anti-artistic, non-poetic și complet ne-senzual și celălalt, al tăierii, al mutilării, al cioplirii în anatomie. În plus, fără un adjuvant teoretic, ne regăsim adesea în fața unui puzzle de tip CSI.
Imaginile propuse sunt instantanee fragmentate, incomplete, ce îi permit privitorului să adauge piese în puzzle, să recompună (re-construiască) povestea sau să adauge noi dimensiuni synopsis-ului lacanian pe care ni-l prezintă, triumfătoare, artista. Fie că îşi smulge cu sadism „roadele” frumuseţii, fie că îşi suprapune organic, în cheie absurdă „obiectul” adorat şi, implicit, furat Celuilalt, atmosfera generală este una de relaxare şi firesc, aspect ce atenuează considerabil amprenta tragică şi misterioasă. Însă această relaxare aparentă nu face decât să adâncească prăpastia dintre privitor și o posibilă empatie cu performance-ul asumat de artistă.
O a doua concluzie este legată de singurătatea și singularitatea actului descris de Irina Broboană. Nu e nici pe departe o inovație sau o noutate, ba dimpotrivă, demersul său se poate ușor înregimenta într-o serie foarte bine definită de proiecte cu acest subiect, însă ceea ce îl diferențiază și îl face singular este lipsa sau eliminarea oricărei urme de lirism.
Aşezarea intenţionată a corpului sub lumina rece, necruţătoare, de aparatură medicală, stomatologică şi dezvăluirea metodică a tuturor detaliilor accentuează procesul mecanic de transformare a femeii în bărbat sau, în cheie livrescă, a artistei Irina Broboană într-un şofer de TIR de vârstă medie.
De ce şofer de TIR? Pentru că la întrebarea mea – În cine voiai să te transformi?, răspunsul a fost – într-un şofer de TIR.
Text de Simona Vilău, curator
1. Ce înseamnă pentru tine propriul corp şi datul de a fi femeie? De ce ai realizat această transformare virtuală în bărbat?
Corpul este primul instrument de care dispune un om, cred că este absolut firesc să fie unul dintre instrumentele de bază ale artistului. Nu am reuşit să găsesc o definiţie valabilă pentru "ce înseamnă să fii femeie". Mă întreb, totuşi, dacă a fi femeie este ceva cu totul diferit de a fi bărbat, dacă chiar există ceva inerent în natura fiinţei umane care cere ca anumite roluri să fie atribuite unui sex sau altuia.
Transformarea în bărbat este mai mult o chestiune de imagine, de re-amenajare a unor fragmente anatomice. Corpul devine o formă de reprezentare a unei identităţi ce se cristalizează sau se modifică în funcţie de dorinţa artistului.
E evident pentru toată lumea, cred, că să îţi coşi un penis de lut nu te face bărbat, dar te poate face să intri în rolul acestuia. Ca femeie, am avut dintotdeauna curiozitatea asta: cum o fi "in his shoes", cum zice englezul. Asta e unul dintre privilegiile de a fi artist: să te poţi "juca"cu tot ceea ce îţi trece prin minte.
2. Cum te influenţează arta contemporană şi cât de mult te identifici cu modelele pe care le-ai întalnit în cariera ta de pana acum? Câteva exemple de modele îmi poţi da?
Arta contemporană influenţează orice artist într-o mare masură. Este normal să fie aşa, mai ales într-o perioadă în care comunicarea şi libertatea de mişcare sunt atât de importante. Nu cred că mai există artistul boem care să picteze, rupt de toţi şi de toate, în atelierul lui. Şi mă gândesc că ăsta e un lucru bun: e întotdeauna o bucurie să vezi o lucrare, o expoziţie bună; în plus te ambiţionează să lucrezi, să vrei să fii profesionist şi să nu cazi într-o stare de semi-autosuficienţă.
Modele sunt o grămadă, pe de o parte câţiva artişti români care îmi plac şi pe care îi urmăresc, apoi Cindy Sherman, Ron Mueck, Robert Gober, Marina Abramovic, Alyssa Monks, Jenny Saville, Gerhard Richter, nu neapărat în ordinea asta.
3. Cum a fost lucrul la acest proiect? Unde a început, cum şi care au fost urmările? Cum a fost recepţionată ultima ta expoziţie?
Proiectul a început odată cu Masterul, s-a schimbat mult în ultimul an, mă interesau multe lucruri şi mi se părea greu să mă opresc la ceva anume. Iniţial am făcut mai multe performance-uri în faţa oglinzii şi a camerei de filmat, apoi serii de fotografii din care am extras 10-15 imagini pe care să le pictez. Am ajuns cumva să îmi cunosc limitele fizice, acum m-aş gândi mai bine înainte să mă înfăşor din cap până în picioare în bandă adezivă.
Urmarea concretă a proiectului este expoziţia de la Atelier 030202, care a fost primită bine, mai ales ţinand cont de faptul că e prima mea personala. Unii dintre oamenii prezenţi la vernisaj şi-au fabricat propriile variante de interpretare ale lucrărilor, au încercat să mă convingă fie că sunt feministe/ anti-feministe, că subiectul este de fapt legat de operaţii estetice/ silicoane/ homosexualitate/ apocalipsă?! Etc. , nu mă deranjează asta, mi se pare normal ca oamenii să îşi pună întrebări şi să aibă interpretări subiective.
4. Cum crezi că te va influenţa de acum încolo această experienţă? De unde apetitul pentru morbid şi pentru trăiri-limită?
Lucrul la "Invidia" a echivalat cu un exerciţiu de cultivare a răbdării pentru mine. Pe de o parte performance-urile au fost o încercare fizică, dură pe alocuri, pe care mi-am asumat-o de la început, apoi pictatul unei serii întregi în tonuri sepia-galbui, într-un atelier în care ceilalţi pictează lucruri frumoase şi colorate, poate deveni trist. Partea bună e că acum, de când am încheiat lucrul la acest proiect, mi-am redescoperit parcă pofta şi plăcerea de a picta.
Nu cred că picturile mele sunt morbide; morbidul, ca şi frumosul, urâtul etc, este o noţiune subiectivă.
5. Care ar fi declaraţia ta vis-a-vis de acest subiect delicat?
Înţeleg că subiectul delicat ar fi transformarea femeii în bărbat, schimbarea de sex? Cred că fiecare are dreptul de a dispune de corpul său după bunul său plac fără a fi judecat.
